Robert Şerban este un personaj contemporan de succes. Este directorul editorial al Editurii Brumar, poet, jurnalist, absolvent a două facultăţi radical opuse, Facultatea de Construcţii (UPT) şi Facultatea de Artă şi Design, secţia de Istoria şi Teoria Artei. Până în momentul de faţă a cucerit o mulţime de premii, atât pentru creaţiile literare, cât şi în competiţiile jurnalistice. Ba chiar şi sportive. Conduce o publicaţie online şi promite să publice un roman.
Încă de la 13 ani aţi publicat poezii, cu toate astea, aţi urmat Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Politehnica Timişoara. Ce anume v-a determinat să alegeţi formulele matematice în detrimentul versurilor?
A fi scriitor nu e o meserie, în România, chiar şi după 22 de ani de la revoluţie. Când am dat eu admiterea în ’89, aveam de ales între a face Filologia şi a deveni profesor de Limba şi Literatura Română, şi de a primi repartiţie într-un sat, oriunde în România, de regulă repartiţiile se trimiteau încrucişat. Mama, fiind profesoară, mi-a explicat fenomenul ăsta, singura şansă să ajungi într-un oraş, să fii citadin, nu... ţăran, să nu mori în nămol, pe atunci, era sa fii inginer. Ingineria era în răspăr cu bucuriile mele pe care le aveam, iar lectura era una dintre ele. Nu am urmat profesiunea de inginer, deşi am terminat facultatea. A fost o provocare pentru mine, era o facultate foarte grea, cu matematici superioare, dar a fost şi un pariu cu mine şi o promisiune făcută părinţilor. Eu am vrut să mă las de două ori, nu îmi plăcea, nu mergeam cântând la şcoală, dimpotrivă, eram destul de încruntat şi stresat pentru că erau sesiuni şi examene cumplite, îmi era foarte greu. A fost o promisiune făcută părinţilor, că o să termin facultatea. Am făcut, la 40 de ani, Istoria artei şi nu pentru o diplomă, ci pentru că e o pasiune pe care am descoperit-o la 20 de ani, şi anume aceea de a privi lucrări de artă şi de a încerca să le înţeleg. Prin urmare, nu am făcut Filologia, am făcut Istoria artei, care e tot într-o zonă care se sprijină pe... cuvinte.
Aţi declarat că, imediat ce o să terminaţi Istoria artei, veţi scrie un roman...
M-am apucat să scriu la romanul ăsta în urmă cu doi ani, în 2009, când am avut o bursă în Elveţia. E un roman pe care-l ştiu, în linii mari. Orice text înseamnă o surpriză. Un roman e o surpriză, descoperi personaje noi, întâmplări noi. Spuneam că-l ştiu, începutul îl am, cam ştiu ce se va întâmpla cu personajul principal, iar cel mai important, cunosc finalul cărţii. Adică, ştiu punctul A şi punctul B. Acum, nu e ca în matematică, în matematică, linia e distanţa cea mai scurtă dintre două puncte. Oare, în literatură, textul tău ar trebui să fie drumul cel mai scurt dintre primul şi ultimul rând? S-ar putea să fie dăunător să gândeşti aşa. Pe de altă parte, există o risipă de cuvinte şi-n literatură, ca peste tot, încât a condensa un... roman – să-l faci să nu aibă 600 de pagini, ci... 200 – e posbil să fie în beneficiul tău. Sigur în cel al cititorilor, care mai au şi alte cărţi de lecturat... Mi-am promis că de la 1 ianuarie mă apuc de scris la acest roman. Nu mi-am ţinut promisiunea şi nu e singura pe care mi-o fac şi nu mi-o ţin. Important este că-mi ţin promisiunile făcute altora. Sper să pot să-mi sacrific două ore pe zi „transcriind”, punând pe hârtie romanul ce-l am în cap. Deocamdată, am 40 de pagini scrise.
Spuneaţi că nu aţi făcut Filologie, dar aţi fost 6 ani profesor la Jurnalistică...
Eu mă ştiu cu Marcel încă din anii ’90, când venisem în Timişoara ca student, era unul dintre oamenii din Timişoara pe care tata îi ştia, scriitor fiind. Mi-a spus să-l caut. E o tradiţie ca băieţii de la ţară să-I caute pe domnii de la oraş, din partea rudelor… Să revin. Am lucrat, pe când încă eram student, la Primăria Timişoara, ca purtător de cuvânt, aproape un an de zile, iar apoi de la sfârşitul lui 1995, am intrat în presă. Prin urmare, când Marcel mi-a propus să-i fiu asistent la Jurnalistică, aveam ceva activitate în presă. Primii ani de profesorat au fost formidabili, mergeam cu foarte mare bucurie la şcoală, făceam cu studenţii proiectul unei publicaţii, fiecare avea un cotidian, un săptămânal, aveau libertatea să-şi aleagă ce vor să facă şi scriau un ziar de 16 pagini, de la cap la coadă. E adevărat că toţi voiau televiziune… E complicat în televiziune, pentru că televiziunea presupune muncă de echipă, unde eşti legat de alţii. Dacă eşti individualist, nu ai nicio şansă, pe când în presa scrisă eşti tu cu tine. Presa scrisă, pentru mine, rămâne în continuare regina jurnalisticii. Repet, a fost o perioadă foarte bună, doar că, în timp, lucrurile s-au degradat. Studenţii erau tot mai dezinteresaţi, eu predam în anul 4 un curs, Jurnalismul cultural, iar una din întrebările pe care le dădeam, inclusiv la examen, era: Care este ultima carte citită? Răspunsurile erau fantastice: Titanic, Punguţa cu doi bani etc. Constatai că oamenii ăia terminau facultatea, ajungeau jurnalişti, iar lectura lor se rezuma la lectura de clasa a 5-a, nu aveau nicio tangenţă cu literatura, cu ficţiunea şi, mă tem, nici cu bibliografia studenţească. A fost o experienţă pe care nu aş repeta-o. Paradoxul îl face faptul că vine o vârstă când îmi pierd răbdarea mult mai uşor... Nu, nu mai am răbdare deloc, dar a fost fain, şi-i multumesc lui Marcel “şi pe această cale” (râde).
Aţi avut ca invitaţi în emisiunea Piper pe limbă multe personalităţi. Există o personalitate pe care doriţi cu tărie să o aveţi alături în emisiune?
Da, e o întrebare care mi s-a mai pus, iar răspunsul e acelaşi: Mario Vargas Llosa. E scriitorul meu preferat, nu doar ca făcător de literatură, dar şi ca om de carne şi oase. Mi se pare unul dintre bărbaţii importanţi ai acestei planete. El este interesat şi de politică, a candidat în 90, dacă nu mă-nşel, pentru preşedinţia Republicii Peru, dar a fost învins de un japonez. Pentru mine e halucinant, credeam că numai în România se poate întâmpla asta (râde). I-am citit jurnalul, Peştele în apă se cheamă, e împărţit în două: e o carte autobiografică şi, în acelaşi timp, un jurnal de campanie electorală. O recomand oricărui om care vrea să ia contact cu un mare personaj. Pe Llosa mi-ar fi plăcut să-l am invitat, era cât pe-aci să vină şi în Timişoara, el a fost de două ori în Bucureşti. O dată chiar când a lansat Peştele în apă. Rămâne o ţintă foarte îndepărtată. Dar, am avut şansa să întâlnesc oameni la care nici cu gândul nu visam. Am făcut emisiune cu cei de la Phoenix, în frunte cu Nicu Covaci. La 14 ani cântam, de-mi săreau plămânii, Phoenix. Nu-i de colea să te întâlneşti cu personajele copilăriei tale, cu unele să devii prieten foarte bun. Are avantaje televiziunea din punctul ăsta de vedere. Ai şansă să intri într-o lume în care, altfel, nu ai pătrunde.
Care este cartea de căpătâi?
Nu am o carte de căpătâi, am o bibliotecă pe care o alimentez săptămânal, dacă nu chiar şi zilnic cu cărţi. Mai degrabă îmi plac autori. Uite, de exemplu Llosa, el e un autor care-mi place aproape pe de-a-ntregul, Elliot, Nichita Stănescu în poezie, Şerban Foarţă, Mircea Bârsilă – un autor contemporan. Prin urmare, nu sunt captivul unei singure cărţi. Dacă ar fi întrebarea cu insula mi-ar fi tare greu să spun ce aş lua cu mine. Cert e că nu aş lua un roman, ci mai degrabă, o carte de eseuri. E bine să nu te cantonezi într-o carte, cel puţin în zona asta, nu e ca în viaţă. În viaţă e bine să ai un singur bărbat sau o singură femeie, sau mă rog, aşa spune manualul. Dar în zona culturală, e bine să fii curios tot timpul, să-ţi doreşti altceva, mai ales că oferta e infinită. Există un număr infinit de cărţi, adică un număr infinit de bucurii. Nu am o singură carte, am sute şi sute de cărţi.
Aţi scris Poeme pentru Crina, imaginându-vă anumite dialoguri cu fetiţa dumneavoastră. Cum decurg acum, când ea are aproape 5 ani, sunt la fel cum vi le-aţi imaginat?
Sunt mult mai spectaculoase, copiii depăşesc cu mult imaginaţia adulţilor. Replicile lor sunt mult mai năstruşnice decât ne-am imagina noi că sunt. Probabil că adevăratele bancuri şi poante, copiii le provoacă, oamenii mari doar le transcriu. Crina e o surpriză continuă pentru mine. Şi începe să fie şi ăsta micu’, Tudor, care are doar 10 luni. Eu ţin un jurnal în revista Orizont, care se cheamă Jurnal din anii crizei, şi mi-am propus să scriu despre criză, despre ce se întâmplă în imediata noastră apropiere, în lumea culturală, în lumea politică, care mă influenţează pe mine personal. Am constatat, uitându-mă printre aceste fragmente, că e un jurnal despre Crina, mai mult, despre copilăria ei, despre replicile ei, care sunt halucinante. Pentru ea totul e serios acolo. Pentru mine sunt cuvinte dintr-o altă lume, îmi amintesc stări, oameni, peisaje, am un talmeş-balmeş de amintiri, dar nu secvenţe extrem de bine definite. Crina e un personaj inspirator pentru mine, e şi actriţă, se joacă, intră în tot felul de roluri. Eu o las în voia ei, atâta timp cât pot să... suport voia ei. Ajung seara acasă şi nervii mei sunt deja destul întinşi, iar Crina cântă la ei ca la o harfă. Nu întotdeauna iese o melodie plăcută urechilor noastre, câteodată mai ţip, şi dup-aia îmi pare rău că, de fapt, a iubi pe cineva, şi eu o iubesc enorm de mult, înseamnă să ai răbdare.
Sunteţi jurnalist, scriitor, poet, director editorial la Editura Brumar. În ce alt domeniu aţi dori să vă implicaţi?
Mi-ar plăcea să pictez, eu am făcut 4 ani de pictură în clasele 5-8, din păcate nu sunt talentat şi habar n-am să pictez. Mi-ar fi plăcut să cânt la un instrument, am încercat la chitară. Acum chitara e la Crina, zdrăngăne de zor la ea. Mi-ar fi plăcut să bat la tobe. Nu, eu vreau să fac mai puţine decât fac astăzi, acum fac foarte multe. Trăiesc într-un iureş mult prea mare pentru cât poate să ducă mintea şi fiinţa mea. Vreau să mă mai liniştesc, vreau să scriu, să mă gândesc mai adânc la ceea ce sunt, la copiii mei, la cărţile pe care le citesc. Sunt paradoxal: mă plâng toată ziua că n-am timp şi că fac foarte multe, pe de altă parte îmi place cam tot ce fac. Adică nu aş face toate astea, dacă nu mi-ar plăcea. E un cerc vicios, e un viciu al omului hiperkinetic. Dacă nu aş face toate lucrurile astea, aş suferi, iar făcându-le, sufăr. Acum, nu trebuie privită suferinţa asta ca fiind ceva dramatic... Mă mai alint şi eu. Dar am frustrarea omului care nu are timp pentru copii, în primul rând, pentru literatură, în al doilea rând. Presa îmi ia foarte mult timp, mai mult decât editura, dar sper să fie doar un partaj, unul al existenţei mele şi, la un moment dat, să mă întorc mai în tihnă la cărţi, la vise, la călătorii, la copii şi la surprizele
Sub titulatura Viţa de vie Spunk Tour 2013, Adrian Despot, Sorin Pupe Tănase, Adrian Ciuplea şi Cezar
Popescu vor ajunge în 15 oraşe ale ţării.
Acest turneu presupune îmbinarea pieselor electrice cu reorchestrate în manieră
acustică - piese cântate în premieră naţională, pe scena Filarmonicii Banatul,
la începutul primăverii trecute. 
